Domeniul Gurghiu și castelul Bornemisza

Prima atestare documentară a toponimului Gurghiu datează din anul 1329, când în urma unei dispute dintre Andrei, episcopul Transilvaniei, și voievodul Toma este pomenit un anume Petrus Gurghynh.

Domeniul Gurghiu, împreună cu cele 20 de sate care aparțineau de el, și cetatea de la Gurghiu sunt amintite pentru prima dată în 1358, iar câțiva ani mai târziu apar în documente informații precise inclusiv despre castelanii de aici. Din documentele medievale reiese faptul că fie voievodul Transilvaniei, fie comitele secuilor era stăpânul cetății. În cazul în care cele două titluri erau deținute de aceeași persoană, cetatea îi revenea vicecomitelui secuilor, care, de cele mai multe ori, a îndeplinit și funcția de castelan.

Importanța domeniului și a cetății este subliniată și de popasul făcut aici de către regele Ludovic de Anjou, cu ocazia vizitării scaunelor secuiești din 1366. În 1453 regele Ladislau al V-lea a donat domeniul lui Iancu de Hunedoara, respectiv fiilor acestuia.

În perioada care a urmat bătăliei de la Mohács (1526) Gurghiul a intrat în posesia regelui Ioan de Zápolya care l-a oferit drept cadou de nuntă soției sale Isabella Jagiello. Lucrările de construcție începute de regină în anul 1559 vor fi continuate de Ioan Sigismund și vor fi terminate în 1570 de către principele Ștefan Báthory. Ultima treime a acestui secol a fost marcat de o criză semnificativă care a afectat vistieria princiară. Drept urmare, domeniul Gurghiului a fost ipotecat unor reprezentanți ai aristocrației transilvănene, printre care Kristóf Hagymási sau Ștefan Bocskai, în vederea obținerii unor resurse financiare suplimentare. Deși Gabriel Bethlen a depus eforturi serioase în vederea readucerii domeniului în administrarea fiscului, acest scop a fost atins abia în 1638, sub principele Gheorghe Rákóczi I. Pe parcursul domniei lui au fost realizate o serie de intervenții, întreprinse pentru a întări sistemul defensiv al cetății, printre care se remarcă începerea lucrărilor de construcție a unui monumental bastion italienesc cu cazemate. Cel implicat în proiectarea obiectivului din urmă a fost Gabriel Haller, un reprezentant de seamă al nobilimii transilvănene, care pe parcursul călătoriilor sale academice din Europa de Vest a reușit să-și însușească importante cunoștințe din domeniul tehnicilor moderne de apărare. Șantierul și lucrările de construcție, întrerupte în anul 1642 și reluate câțiva ani mai târziu, au ajuns la finalizare abia în anul 1656. Coordonarea lucrărilor a fost realizată de o serie de arhitecți precum Imre Sárdi sau chiar venețianul Agostino da Serena.

Construirea castelului la poalele dealului cetății se leagă tot de persoana principelui Gheorghe Rákóczi I, care, fiind pasionat de vânătoare, a luat măsuri în vederea construirii unei reședințe mai accesibile, care să ofere condiții sporite de confort în timpul desfășurării acestei activități. Întreruperea în 1642 a lucrărilor de construcție a bastionului cetății a fost determinată de concentrarea forțelor de execuție pentru ridicarea viitorului conac. Sunt aduși și zidari clujeni, conduși de András Kis, care participă la desfășurarea șantierului coordonat și supravegheat de arhitectul Imre Sárdi. În anul următor execuția se afla într-o fază avansată, fiind montate deja ancadramentele de piară sculptate de renumitul atelier de sculptură al vremii de la Cluj.

Importanța strategică a Gurghiului este evidentă și în deceniile următoare, când, începând cu anul 1655, va funcționa aici moara de hârtie înființată pentru nevoile cancelariei princiare. Începând cu anii 1660 proprietarul domeniului a devenit principele Mihail Apafi I, conacul fiind frecvent utilizat la aceea vreme ca reședință a principesei Ana Bornemisza. Din această perioadă se păstrează mai multe liste de inventar, realizate în anii 1688, 1694, respectiv 1697. Informațiile oferite de aceste documente permit reconstruirea aspectului conacului sub forma unui edificiu cu două nivele, cu încăperi organizate pe o planimetrie în formă de „L”.

Conflictele de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul veacului următor au cauzat degradarea avansată a conacului, care printr-un decret aulic de amanetare emis în anul 1717 a intrat în posesia familiei baronilor Bornemisza pe o perioadă de 99 de ani. Vicecancelarul Ioan Bornemisza a început reabilitarea complexului, iar în anul 1726 fusese deja reparat parterul castelului renascentist. Până în 1731 noul proprietar va extinde castelul cu un corp nou, cel al rezalitului central, adosat aripii de est. Acestei faze de intervenții îi aparține și porticul cu scări al fațadei aripii de nord. Tot în această perioadă a stilului baroc a fost construită capela dedicată sfântului Anton de Padova, sfințită în anul 1730.

După decesul lui Ioan Bornemisza din 1742 urmașul acestuia, Ignác Bornemisza, a primit de la regina Maria Terezia reconfirmarea dreptului proprietate asupra Gurghiului, fapt care a contribuit la dezvoltarea economică semnificativă a domeniului în această perioadă. A avut loc redeschiderea morii de hârtie, pe lângă care a fost înființată și o manufactură de porțelan. Perioada respectivă este marcată și de construirea în preajma castelului a mai multor clădiri anexe, cum este clădirea porții documentată în 1780, sau grânarul datat în 1802. Castelul, devastat în cursul evenimentelor pașoptiste, a reușit să fie supus de urgență lucrărilor de reconstruire, devenind funcțional din nou începând cu anul 1855.

Documentele de la începutul secolului al XIX-lea consemnează realizarea de către Leopold Bornemisza a grădinii engleze, obiectiv care va sta la baza parcului dendrologic.

Odată cu expirarea perioadei de amanetare, în 1835 a fost intentat un proces de recuperare a domeniului. În urma acestuia între anii 1869-1870 s-a ajuns la exproprierea familiei Bornemisza, castelul fiind utilizat începând cu 1880 ca reședință de vânătoare pusă la dispoziția prințului moștenitor Rudolf al Austriei. Noul context a adus refuncționalizarea grânarului, modificat în anul 1882 în casă de oaspeți. În noua situație se schimbă, de altfel, utilizarea întregului ansamblu, acesta fiind amenajat pentru găzduirea anturajului și oaspeților de vânătoare ai familiei până la moartea prințului din 1893. Marcată profund de vizitele prințului moștenitor la Gurghiu, perioada din urmă are o semnificație aparte în evoluția complexului. Remarcându-se prin interesul său pentru științele naturii, Rudolf de Austria a organizat și aici campaniile sale de vânătoare sub forma unor veritabile expediții, ele nefiind lipsite de componenta științifică, materializată prin studierea diferitelor specii faunistice.

Decesul tragic al prințului a influențat, evident, soarta întregului castel, care a fost transformat în instituție de învățământ silvic.

Înființată în anul 1893 ca Scoală Profesională de Pădurari, reorganizată în anul 1920 în Școala de Brigadieri Silvici, apoi din 1945 în Școala Profesională Silvică, iar din anul 2003 în Colegiu Silvic, instituția de învățământ a avut la bază, ca importată infrastructură didactică, parcul dendrologic amenajat lângă castel încă din anii 1830, precum și colecția de trofee a fostului obiectiv de vânătoare.

Castelul și complexul transformat în școală silvică au funcționat în incinta castelului până în anul 2008, când monumentul istoric a fost transferat în administrarea Muzeului Județean Mureș.

Până la finalizarea lucrărilor castelul nu poate fi vizitat decât în Ziua Porților Deschise organizat în primăvară.

Parcul dendrologic este deschis vizitatorilor zilnic între orele 10-18.