Căsătoria reprezintă un moment important în viața familiei și a comunității, de aceea obiceiurile de nuntă sunt cele mai spectaculoase dintre cele legate de viața omului. În societatea tradițională românească, patriarhală și patrilocală, majoritatea ritualurilor de nuntă erau legate de fertilitate și vizau desprinderea miresei de părinți și de ceata fetelor și integrarea ei în noua familie, cea a mirelui, a viitorului soț. Tocmai de aceea, din bogăția vechilor ritualuri de nuntă, am ales să reprezentăm momentul ceremonial al despărțirii miresei de casa părintească și de grupul de fete: cerutul miresei.
În mod particular, am urmărit obiceiurile de nuntă de la Boiu și Țopa, comuna Albești, având în vedere achizițiile muzeale valoroase: mobilierul pictat de la Boiu și tabloul de nuntă de la Țopa, datând din jurul anului 1910.
La Boiu, fetele se adunau acasă la mireasă pentru ultima petrecere cu ea și cântau, printre altele, melodia ”Busuioc în cornu mesii/ Lacrămă ochii miresei…”. La sosirea nuntașilor mirelui al casa miresei, poarta era legată cu un lanț de car învelit în paie, iar pentru a fi dezlegat, un fecior cerea colacul și abia apoi alaiul intra în curtea miresei. După aceea, călărașii erau stropiți cu apă și cu grâu de o femeie din familia miresei și de către mireasă. Abia după aceea avea loc momentul cerutului miresei, în casă. Mai întâi se aducea un substitut al miresei, o ”burduhoasă/buduhală”, o femeie mascată, și abia după 2-3 încercări se aducea mireasa.
Înainte de ieșirea în curtea miresei, în văzul întregii nunți, se încărca carul de zestre cu o serie de țesături: covoare, fețe de masă, fețe de pernă, valuri de pânză și se apoi alaiul mergea la casa mirelui, unde soacra primea mireasa și avea loc ospățul. Toate aceste momente rituale sunt însoțite de o serie de cântece și strigături, care redau bucuria nunții, dar și tristețea despărțirii miresei de casa părintească.
Obiectele și însemnele rituale din cadrul ceremonialului nunții (steagul, colacul, cununa) au o semnificație deosebită legată de fertilitate, îmbinând simbolurile masculine și feminine. Steagul nunții la Boiu, până în anii 40 ai secolului XX, se păstra la biserică pentru toate nunțile și era realizat din ”năfrămi” (basmale) prinse pe o furcă de tors pictată, reunind astfel simbolul masculin al steagului cu cel feminin al năfrămii, acoperământul de cap al femeii. Mirele, îmbrăcat în portul tradițional de sărbătoare, purta ca semn distinctiv tricolorul cusut pe două năfrămi încrucișate peste piept. După 1940, panglica tricoloră a mirelui se prindea pe o singură eșarfă și era pusă de mireasă. Călărașii, prietenii mirelui, purtau și ei o eșarfă tricoloră, în diagonală, pe umărul drept, iar prietenele miresei purtau un buchet de flori decorat cu mărgele și pene de păun, când mergeau să cheme fetele la nuntă.
